I.Buttitta(1899-1997)
Lingua e dialettu(’70)
Un populu
mittitilu a catina
spugghiatilu
attuppatici a vucca,
è ancora libbiru.
Livaticci u travagghiu
u passaportu
a tavula unni mancia
u lettu unni dormi,
è ancora riccu.
Un populu,
diventa poviru e servu
quannu ci arrobbanu a lingua
aduttata di patri:
è persu pi sempre.
Diventa poviru e servu,
quannu i paroli non figghianu paroli
e si mancianu tra d’ iddi.
Mi nn’addugnu ora,
mentri accordu a chitarra du dialettu
ca perdi na corda lu iornu.
E sugnu poviru:
un poviru
c’addatta nte minni strippi
da matri putativa,
ch’u chiama figghiu
pi nciuria.
Nuatri l’avevamu a matri,
nni l’arrubbaru;
aveva i minni a ffuntani di latti
e ci vippiru tutti,
ora ci sputanu.
Nni ristò a vuci d’idda,
a cadenza,
a nota vascia
du sonu e du lamentu:
chissi non nni ponnu arrubbari.
Nni ristò a sumigghianza,
l’annatura,
i gesti,
i lampi nta l’occhi:
chissi non nni ponnu arrubbari.
Non nni ponnu rubari,
ma ristamu poviri
e orfani u stissu.
Lascia un commento